sâmbătă, 23 iulie 2011

Din ciclul: Frumoasă şi urâtă eşti, patria mea! Gândul 1: Despre suptul acadelei şi muşcatul bananei la români

de ? ?
Sunt un om… Simplu şi banal. Cu o viaţă in spate şi un rest in faţă. Un om cu speranţă cândva, cu idealuri demne, socoteam, de sacrificii… Un om devenit, printr-o intâmplare - tot banală - cum ar zice lumea, “artist”.
Şi ce mai este astăzi un artist? Cât mai inseamnă şi cât mai costă o astfel de identitate? Mai bine să nu mai vorbim, căci subiectul este mult prea vast şi întrebarea nu are un răspuns ce poate mulţumi orgoliile. Aşa că, prefer să mă consider, cât mai este cu putinţă, un om. Un om care se zbate să rămână in această zonă regnală.(Uauu, ce mi-a ieşit din “pixul” electronic, ce pretenţios!...) Hmm… Oricum, încerc să mă scutur şi să mă spăl de zgura aşezată, iată, de o viaţă şi ceva, pentru că, în restul ce mi-a mai rămas să mă pot privi, eu, pe mine, în mine. Cu linişte şi impăcare. Cu satisfacţia unui rest de demnitate şi chiar mândrie.
Cu ceva vreme in urmă, inainte de fatidicul ’89 (ce, nu-i aşa?... Da, poate “exegerez”…), strigam -în mine, mai mult - şi cântam cu accent apăsat, la câte o coadă pentru pâine, lapte, zahăr, unt, ulei ori la câte o zbatere furibundă pentru “áddidaşii” noştri originali, hrănitori (nu, nu mai vreau să explic sintagma aluzivă), şi iarna, mai ales iarna, pentru portocalele şi bananele lui Moş Gerilă, strigam şi cântam, zic :”Poporul, Ceauşescu, România” Accentele fiind prea tari şi necontrolate, evident, se năştea riscul unui înţeles greşit şi, astfel, apărea “generoasa” oportunitate de a pune umărul, ăla cât il aveam în acea vreme, la construcţia socialismului şi propăşirea patriei noastre dragi Republica Socialistă Romania, prin muncă patriotică şi avânt re-educaţional. Da’, n-a fost, n-a fost aşa. Am scăpat pentru a crede in decembriele cald şi nefiresc al unui an ’89 şi mai nefiresc prin incărcătura lui de populară naivitate, că “Deşteaptă-te române” işi merită accentele fireşti, reale, hotărâte… N-am să uit; cerul era roşu… la Apus…(!).
Am cântat, am tras… Cred că aş fi tras, glonţ după glonţ, in tot ce mişca şi era imbrăcat in negru căci, ni s-a spus! “Tot ce e în negru e de terorist!” Adică, iată, negrul e de sorginte tenebroasă şi periculoasă… Hă, hă, hă…
Anii au trecut intr-o succesiune de speranţe aprinse şi stinse în avalanşe de dezamăgiri.
Nu zic, sunt oameni care au rămas agăţaţi de idealuri, alţii între ele, iar alţii între cer şi pământ.
Nu zic, sunt oameni care, acum, ar trage, ar injunghia, cu aceeaşi năvalnică pornire, pentru că partidul le-o cere fiindcă, sub culoarea steagului lor se simt cel puţin arieni “uitând” că în baie, la oglindă, bucuria lor retardă este “fără număr, fără, număr…”
Nu zic, sunt oameni care consideră că un altul, care scuipă, motivat, pe stânga ori pe dreapta şi, deseori, în faţă (în spate a scuipat cu sânge!) devine un lepros şi, ca atare, trebuie obligatoriu izolat.
Nu zic, sunt oameni care pot, în virtutea clipei şi al oportunismului aplicat, să-şi vândă, pe rând ori la pachet, chiar şi cu ofertă promoţională (două, trei rude apropiate), mama, tata, fraţii…viaţa, pentru a-şi depăşi condiţia, cică, şi a rămâne, chiar cu riscul transformării lor, nu în nişte rinoceri ionescieni, căci asta este, déjà, filosofie şi esenţializare existenţialistă, ci în pigmei care se hrănesc cu un ADN sănatos - cât a mai rămas în jurul lor- pentru a-l transforma în fecale politice, menite să murdărească nobleţea unui neam. Şi, iată, istoria celor 20 de ani, şi chiar mai bine, ne-o demonstrează… Un popor manelizat, redus la condiţia de pigmeu, condus de nişte pigmei… şi ăştia falşi! Pentru că pigmeul original încă mai crede in zei supremi şi respectă legile divine.
Dar… nu zic, mai sunt oameni care te arată cu degetul când spui că ai dreptul la a nu mai accepta sacrificiul inutil şi ai dreptul la a judeca. Mereu am acceptat regula impusă, ignorând regula divină. Mereu am acceptat, senini, ceea ce ni se li vrează, fără a pune măcar o intrebare, fără a riposta la ceea ce ne tulbură în mod voit existenţa, fără a îndrăzni să alegem, fără dreptul la respect. Şi iată, iată, unde s-a ajuns, unde am ajuns!...
Evident, fi-vor oameni, indivizi, care ar da cu parul în moalele capului, pentru că nu vreau să văd “beneficiile” unei “revoluţii” abject murdărită şi furată, buzunărită precum te fac ţiganii votanţi, prin marile metropole europene, cu grijă oblăduţi de consulate şi ambasade ori alte “institute culturale” întru reintegrarea lor pe fonduri (funduri!) europene. Europa, iată, a devenit patria lor mamă, iar ceilalţi tot mai tare resimt “bătrâna domnă” ca pe o rezervaţie. “Revoluţia” devenită o imensă hazna, cu fel de fel de ”revoluţionari” şi “emanaţi” care improaşcă, cu tot ce avem mai urât mirositor în noi, peste sacrificiile dureroase, dar merituoase ale înaintaşilor. Ne bălăcim în mocirla nimicniciei, a josniciei, acceptând docili să fim scuipaţi in gură cu flegme otrăvite, crezând că primim gratuit pasta “corega” ca să nu ne cadă dinţii când muşcăm din rahatul vieţii în care ne complacem, ori pasta “sensodyne” pentru a nu ne mai clănţăni dinţii în gură de atâta lipsă de atitudine şi de atâta pupincurism practicat la scară, déjà, mondială.
Ne place să ne râdem, unii de alţii şi împreună de toţi, dându-ne cu cărămida in piept, ne place să ne lăudăm că suntem cei mai “frunte-ntre regate” când, de fapt, nu suntem altceva decât nişte amărăşteni, slugi la propriii noştri împăraţi slugoi.
Am ajuns, pas cu pas, in sublimul mizeriei tăcând şi privind ca idioţii cum ni se terfelesc puţinele valori rămase şi am ajuns să nu mai putem, iar, să avem incredere unii in alţii, am ajuns din nou să şuşotim pe la colţuri (că la asta ne pricepem cel mai bine!), că aia, că ai’laltă, că-i roşu, că-i verde, că-i galben, că-i portocaliu ori că-i neapărat albastru şi, de fapt, … e tot mai negru… Parcă, am convenit intru-nceput că negru-i de sorginte tenebroasă şi, deci, periculoasă…Hmm…
Am ajuns să ne scoatem iar ochii, unul altuia, pentru crezuri false. Am ajuns să ne scobim in nas ori să ne scărpinăm in cur şi, apoi, prinşi de admiraţie pentru vreo apariţie voluptoasă, blondă… la baza negră (!) ori roşie, durdulie şi apetisantă, care rosteşte în faţa microfoanelor, mereu zâmbind, cu o senzualitate debordantă intr-un duios şuier de sirene reinviate, “O” şi “U”… să ne sugem degetul… degetele.
Copil fiind, am primit în dar o acadea Kojak. Am supt la ea cu gândul că, atunci când voi creşte mare voi fi şi eu un justiţiar adevărat, precum eroul esenţializat în acea acadea. Acadeaua, în subconştientul meu, reprezenta o formă de libertate către care aspiram. Am rămas cu suptul acadelei, preferând-o, totuşi, în locul bezelei roz-blonde dată larg unui popor întreg la lins. Si, iată, am început să cred că suptul acadelei a rămas o treabă în care mai poţi simţi, aşa, de departe, sentimentul unei libertăţi şi libertatea unui protest mascat. Sugeţi, fraţilor, acadeaua Kojak că americanii, iată, au venit până la urmă!... Mai un miting aviatic, mai o bază militară, mai un scut anti-rachetă căci yankeului îi şade bine cu piţipoanca românică ingenuncheată de bună voie pe centura Europei, savurând acadeaua Kojak.
Ce ne facem cu banana? Bananele? Africa, Africa!... Păi, ia să le dăm, zic, tuturor piţipoancelor politruce, să le ţină ferm în mâna stângă ori dreaptă, pentru a le desface cu delicateţe, cu dreapta sau cu stânga şi să muşte din ea, ele, în timp ce susţin comunicate şi referendum-uri de importanţă majoră pentru ţară. Astfel, poate, vom simţi, resimţi, speranţa bătrânilor noştri în mai bine… Într-un bine adevărat.
Şi, poate, tot aşa, se va trezi şi populaţia asta (popor, déjà, e mult spus), nici acadea, nici banană, din nesimţire şi toropeală şi va realiza că are nuci tari, că are struguri, pruni, meri, peri, că are stupi de dincolo de timpurile lui Dromichetes şi Lisimah, că are viaţă şi un Dumnezeu şi va şti să reînveţe urletul dacic, eliberator şi încurajator vibrând vulcanic din gâtul singuraticului, dar fiorosului Lup. Că am fost cândva, cu adevărat, cavaleri ai Ordinului Lup. Dar hăhăitul, brand naţional actual, mă face să nu pot crede că noi am fost, cândva, Lupi şi Urşi.
Deocamdată ne place grozav suptul acadelei turceşti, şi nu numai, sau mâncatul bananei africane, tocmai pentru că ne hăhăim de viaţa noastră, de istorie, de normalitate şi demnitate, ne pigmeinizăm (iar din “pix” venit-a voroava!) înghiţind, mereu şi mereu, bocciala vieţii de rahat cu garnitură de băsănăi obedienţi şi veroşi. Ne prostituăm intelectual între două ordonanţe guvenamentale. Şi poporul ăsta, fericit că nu mai stă la coadă pentru portocale şi banane îşi suge, aproape în transă, acadeaua Kojak, privind în zenitul din care şi Marele Anonim a renunţat să-şi mai facă auzit psalmul, pentru că a ales calea pribegiei.
“Şi e atâta linişte în jur…” Iar în urmă, dacă te uiţi, ăştia chiar au stins lumina… În faţă, privind, suntem orbiţi de lumina Nimicului. Ne mişcăm precum gândacii de Colorado printre bălăriile vieţii conduşi de starea noastră de larvă. Toţi, la o adică, vrem să facem ceva, să clădim libertăţi pentru care, mai apoi, să luptăm pentru a le dobândi şi moşteni, să clamăm drepturi morale şi de drept. Dar atât. Iar când cineva, totuşi, se răzvrăteşte, e considerat nebun, ciudat, demn de luat la palme şi la hăhăitul general. Şi râsul ni s-a alterat… Artiştii, tot mai mulţi, din spirite libere devin slugoi cocoşaţi de nimicnicie, intelectualii cu o oarecare prestanţă şi profunzime până mai ieri, te suprind prin pioşenia cu care işi plimbă limba printre fesele puterilor vremelnice. Totul e amanetat şi totul se vinde. Nimic nu se mai poate răscumpăra, pentru că indiferenţa a ajuns un modus vivendi desprins din folcloricul, populăros “Las-ooo, măi, las-ooo!... Las-o, măi, că merge aşa, ne-am obişnuit cu ea!”
Ani şi ani am păstrat în mine speranţa că normalitatea vieţii va deveni, pentru mulţi dintre noi, un binemeritat dar. Am greşit. Nu! Noi nu avem dreptul la un astfel de dar, pentru că se pare, nu ştim să-l merităm. Un popor transformat intr-o populaţie-turmă, manelizată aproape în întregime, un popor-populaţie-turmă care se vinde tacit la fiecare oră, un popor-populaţie jalnică, în stare să se scuipe zilnic, el pe el, un popor – vai de el - care se lasă manipulat cu atâta cinism masochist, un popor, totuşi, care se omoară călcându-se în picioare pentru firimiturile aruncate pe geamurile fumurii ale maşinilor luxoase, de nişte lepădături cocoţate în funcţii pe criterii de jaf la drumul mare, îşi merită soarta asta imbecilă.
Îmi sună în creier, zilnic aş spune, cuvintele lui Saint Exupery: “Cine nu are indrăzneală, cine nu are curaj, nu are dreptul să se plângă de mediocritatea vieţii sale.” Ştiu că, până în ’89 aveam un sentiment ciudat, de curaj amestecat cu multă frică. Un sentiment ambalat în destulă laşitate… Acum, după 20 de ani nu am mai rămas decât cu un sentiment puternic de lehamite, de greaţă. Mi-e ruşine de poporul meu. A dispărut frica, tocmai când pericolul, perfid, este tot mai evident. Şi ştiu că nu ajută la nimic major. Însă mă limpezeşte de o zgură, de o rugină malignă, pentru a şti, într-o bună zi, că pot muri impăcat. Iar inainte de a inchide ochii (sună cam patetic) sper să primesc în dar, de la Moş Crăciun cel Albastru, acadeaua Kojak şi o banană coaptă din care să muşc cu lăcomie, căci, da, “frumoasă şi urâtă mai eşti tu, patria mea…” După care, cu siguranţă, vedea-voi luminiţa de la capatul tunelului, dacă nu uită ceilalţi, care o să vină la ciolan, să mai dea, din când în când, drumul la curent…”A venit luminaaaa!...”
Se spune că artiştii au, incă, această şansă; să zărească, în intuneric, Lumina… Aşa să fie?...
- va urma -

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu